Peste si sex

- Ce faci?
- Ascult vecinii cum fac sex. Tu?
- ...mi s-a facut pofta de peste prajit...
- Iar nu poti sa dormi si vrei sa vorbim?
- Nu. Acum e vorba doar de peste.
- Niciodata nu e vorba doar de peste...
- Cum spui tu...

***

- Si e misto?
- Pestele prajit?
- Nu! Sexul pe care il fac vecinii...
- Nu stiu... il fac ei, nu eu. Vrei sa-i rog sa-ti prajeasca niste peste?
- Crezi ca au?
- Si daca ar avea, crezi c-ar face-o?
- Pot doar sa sper...
- Deci chiar e vorba doar de peste?!
- Da.. de peste si de sex...

Viata ca suita de erori

De ce greşim? Unde greşim? Şi poate cea mai importantă întrebare care se pune atunci când vine vorba de greşeală: chiar învăţăm din greşeli?

După Cioran¹, a trăi înseamnă a te specializa în eroare. Simplul fapt de a fi e covârşitor, existenţa ne copleşeşte, ne inneacă cu complexitatea ei, ne face să creăm scenarii, numai pentru a ieşi pentru câtva timp din paradigma haosului cotidian: „nu poţi respira decât în afundurile iluziei”.

Pornind de la concepţia lui Cioran, putem deschide o discuţie asupra surselor erorii, în încercarea de a ne recâştiga încrederea în noi înşine şi în capacitatea de a ne îndrepta în urma propriilor greşeli (am folosit intenţionat pronumele posesiv, întrucât sunt atât de rare cazurile în care indivizii învaţă ceva în urma greşelilor altora încât aceste cazuri apar numai pentru a li acorda statutul de excepţie care confirmă regula – o viziune şi mai pesimistă ar afirma că nicidecum nu intră în discuţie existenţa unor capacităţi aparte ale unora de a se detaşa de sine şi de existenţa proprie pentru a se concentra suficient de tare şi a empatiza cu celălalt încât să poată reţine ceva din greşelile lui).

De ce tocmai acest scop de a ne recâştiga încrederea în noi înşine? Pentru că în concepţia mea, de aici izvorăresc erorile, şi îmbinând-o cu teoria lui Cioran, pot spune chiar că din cauza aspectelor controversate ale existenţei şi a primelor greşeli care ne-au afectat, ne-am obişnuit la un nivel mult prea profund cu ideea că perversitatea şi complexitatea vieţii sunt o scuză suficient de bună pentru a pierde controlul din când în când (şi dacă imi e permis să spun, din ce în ce mai des) şi chiar o justificare legitimă, pe care o invocăm ori de câte ori nu putem răspunde pentru propriile alegeri care s-au dovedit greşite. Această resemnare e mascată de tocmai opusul ei: dăm impresia că ne plac provocările, că ne atrage statutul de mic Atlas, şi chiar facem intenţionat alegeri care ne aduc şi mai multe chestiuni problematice în modesta noastră viaţă: ne minţim pe noi înşine spunându-ne că ne asumăm repercursiunile, că ele sunt în totalitate efectul alegerilor noastre, când de fapt, de cele mai multe ori, am vrea să ne retragem într-un colţ şi să ne urlăm neputinţa, să ne plângem capitularea.

„A fi” implică atât de multe necunoscute încât dacă am fi priviţi de la depărtare am apărea ca o planetă de indivizi legaţi la ochi, orbecăind în superficialitate, incapabili de a ne cunoaşte pe noi înşine, şi cu şanse zero de a-i cunoaşte pe ceilalţi. Tocmai de aceea ne surprindem constant, ne mirăm de propriile gânduri şi acţiuni şi rămânem complet stupefiaţi de cele ale altora. Alteritatea apare ca o continuă provocare, iar propria existenţă ca un pertuum de erori. Levinas² susţinea că relaţia cu celălalt este accesibilă în primul rând ca prezenţă. Altul, in raport cu mine, este o prezenţă diferită, care îmi suscită atenţia şi îmi provoacă nelinişte prin libertatea sa incontrolabilă: „celălalt nu este un conţinut cunoscut, calificat, sesizabil pornind de la ideea generală oarecare şi supus acestei idei”. Prin felul în care se prezintă, alteritatea apare ca o altă natură, independentă şi imprevizibilă.

Greşim faţă de noi, greşim faţă de ceilalţi. Suntem neîndemnânatici cu propria persoană şi jonglăm cu persoana celuilalt ca un copil care a pus mâna pe o gogoaşă mult prea fierbinte: ne dorim s-o cosumăm, s-o interiorizăm, dar de nerăbdare nu facem altceva decât să ne rănim: ne creăm o imagine falsă, ignorăm adevărul şi sfârşim prin a avea simţurile amorţite o vreme.

Trebuie aşadar să ne recăpătăm încrederea în condiţia proprie (chiar şi în urma ilustrării unui peisaj atât de sumbru ca cel de mai sus), iar primul pas este de a ne accepta condiţia de fiinţă incapabilă de a-i controla pe ceilalţi şi cu şanse destul de mici de a se controla pe sine însuşi. O dată ce vom fi făcut asta, ne va fi mult mai uşor să renunţăm la dorinţa de atotputernicie, sau cel puţin să trecem mai repede peste dezamăgirea provocată de eşec.

Dacă erorile sunt ceea ce ne defineşte viaţa, atunci capacitatea de a ale accepta şi interioriza e ceea ce ne defineşte personalitatea. A fi în stare să-ţi asumi condiţia şi să te impaci cu greşelile comise semnifică a-ţi recâştiga încrederea în tine, şi a dobândi forţa necesară pentru a-ţi continua drumul. Eroarea principală este deci aceea de a ne crea o imagine greşită despre sine şi despre ceilalţi, ale căror efecte negative sunt dublate de greşeala de a masca imposibilitatea de a ne crea o imagine genuină cu reversul acesteia: trâmbiţarea faptului că am reuşit să facem asta.

Dacă reducem alteritatea la o serie de obiecte de inter-relaţionare (necesare nouă din punct de vedere social prin această trăsătură a lor) şi dăm dreptate lui Baudrillard³ atunci când spune că obiectele creează o sintaxă de semne, vom fi mai puţin surprinşi de propriile erori şi vom accepta faptul că sursa principală a acestora stă de fapt în propria imaginaţie: vedem în noi numai ceea ce vrem să vedem şi proiectăm asupra celorlalţi numai ceea ce putem înţelege.

-------------------------------------------------------------------------------------------------
1 Emil Cioran , Îndreptar pătimaş , Humanitas, 1991

2 Emmanuel Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, All, 2000

3 Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, Art, 2008

Din ciclul "Oare..?", ca se pare ca o sa devina un ciclu, din cauza asteniei de toamna:


Mi-e dor de momentele din gimanziu si mai ales de cele din liceu... Mi-e dor sa-mi pun intrebari stupide, mi-e dor sa barfesc nimicuri, mi-e atat de dor sa nu am probleme adevarate!!!

As da toate cocktail-urile de fitze din cluburi doar ca sa mai fac o noapte cheta cu fetele pentru vodka cu Fanta...
As da oricand punctul pentru activitate de la seminarul de Filosofie Social-Politica daca as stii ca mai pot iesi la bedminton in parcare...
As da toti blugii Kenvelo (doua perechi, actually) pentru o noapte fara griji in cort in Vama...
As da intr-o secunda conexiunea rapida de la UPC pe scartzaitul de la Connex Dial-Up si pe emotia pe care o traiam cand intr-un final, dupa 10 seara si dupa o ora jumate de incercari mi se conecta MIRc-ul...
As da toate offline-urile "dulci, ca-s de la puiu..." pentru o seara ploioasa la un concert Iris
As da toate "fazele tari" de la serviciu pentru 2 ore petrecute aproape de scena unde canta Vama Veche...
As da fara sa clipesc "bonus-ul pentru calitate" doar ca sa mai iesim vara in papuci din casa la 2 noaptea ca sa luam tigari la bucata:
- "Viceroy", ca doar asta da la colt...
- Lasa ca-l stingem cu vinul de la bunicu, n-o sa se simta asa tare...

Mi-e dor sa citesc Eliade pana la 3 dimineata ca sa ma vait apoi de el la "fumoar" la 7 si un sfert... Mi-e dor sa copiez pe banca formule la chimie, sparand ca voi lua un 5... Mi-e dor sa copiez tema la franceza intr-o pauza...
Mi-e dor sa fiu a 8-a si sa chiulesc de la sport ca sa ma duc la net cafe, mi-e dor sa fiu a 12-a si sa chiulesc de la engleza ca sa beau un suc in MJ...
Mi-e dor sa ma conversez prin biletele, mi-e dor sa mi se faca observatie ca vorbesc in ora si mi-e dor sa iau 1 la latina pentru ca am suflat!

!!!

Mi se pare mie sau tigarile fumate pe ascuns aveau alt gust?
Mi se pare mie sau plimbarile de seara aveau alta melancolie?
Mi se pare mie sau sambetele lenese erau mai placute?

Oare unde au disparut toate?

Oare...?

Vine toamna... poate ati constatat, poate ati fost prea ocupati sa vedeti, dar da, vine o noua toamna. Intrebarea care-mi vine mie in minte este : suntem pregatiti de toamna? Oare suntem pregatiti pentru o noua toamna? Am facut in vara asta tot ce ne propusesem sa facem ?

Ne-am bucurat pe deplin de vara ce tocmai a trecut? Incepand cu toate rochiile pe care ni le propusesem sa le purtam si sfarsind cu toate cele pe care ne doream sa le spunem vara asta... am facut tot ce ne-am dorit? Sau se termina inca o vara si in curand un alt an, cu gust de regret?

La sfarsitul lui iunie lucrurile pareau sa stea cu totul altfel... o gramada de planuri, de vise, de locuri de vazut, de lucruri de facut, de oameni de intalnit, de cuvinte de spus... Cate s-au intamplat? La jumatatea lui august inca mai exista speranta... poate un concediu, poate un liber, soarele tot dogorind orasul... Cate din cele ce au ramas am facut? La sfarsitul lui septembrie, sa fim seriosi, toate planurile se proiecteaza pentru vara viitoare: vom fi mai lucizi de timpul pe care il avem, vom sti mai bine cum sa-l gestionam, ca sa nu mai vorbim de bani...nu? Oara nu asta ziceam si vara trecuta?

A cui e vina ca au ramas atatea de facut? Atatea amanate, atatea anulate? Timpul, banii, contextul... nu le poti avea pe toate.

Chiar si vara ne pierdem in gri-ul betoanelor din oras, in aerul conditionat de la serviciu si in emisiunile TV de dupa ora 18 sau in cate un suc grabit la o terasa din apropierea casei...

Pai asta-i vara?? Asta-i vara pe care ar trebui sa o avem la 20 de ani? Un week-end la mare, unul la munte, doua aniversari si inca vreo doua petreceri improvizate, ca deh, era o sticla de vin in frigider sau ni s-a facut pofta de-o bere si s-a nimerit sa vina X in vizita... O vara grabita, dintr-un an grabit si el sa treaca, si pana sa ne dam seama, intreaga viata ne-a fost grabita...noroc cu copilaria, ca de ea au avut grija bietii nostrii parinti...

Vara asta nu am facut tot ce mi-am propus, nu mi-am vazut toti prietenii pe care doream sa ii vad, nu am spus cuiva tot ce aveam de spus si iata ca am intrat in toamna, incepe facultatea, alte griji, alte planuri...Daca voi ati realizat si ati facut tot ce v-ati propus, va felicit si va invidiez, si va rog vindeti-mi reteta (pentru ca am aflat ca nimic nu este pe gratis...).

Va doresc o toamna linistita, cu ceai si carti bune pe noptiera, si cafele baute in tihna cu prieteni pe care nu i-ati vazut de mult... Enjoy ur autumn!

Putem sa ne impacam vreodata cu gandul mortii? Si daca, da...cand? Cand suntem tineri si nu ne e teama de nimic? Mai tarziu, cand suntem in sfarsit impacati cu ce am realizat in viata? Tarziu de tot, cand ne vedem nepotii la maturitate? Care e timpul potrivit pentru a ne gandi si a incerca sa acceptam?

Ce regretam cel mai mult in pragul mortii? Tot ce ne-am dorit sa facem dar nu am facut din lipsa de timp, bani sau motivatie? Tot ce ne-am dorit sa spunem dar nu am avut curaj sau ne-a fost teama? Tot ce-am trait si ne-a facut placere si stim ca nu se va repeta? Ce conteaza cel mai mult? Timpul care a trecut sau timpul pe care l-ai fi putut avea la dispozitie si nu-l mai ai...si stii ca nu-l mai ai?

Ce regreti cand iti moare cineva apropiat? Iti pare rau pentru acea persoana ca nu va mai apuca sa vada un apus splendid sau o floare frumoasa? Sau te gandsti la tine, ca nu o vei mai vedea vreodata si nu-i vei mai putea vorbi?

Ce regreti, pe de alta parte cand te gandesti la propria-ti moarte? Te gandesti la toti cei care te iubesc si care vor suferi si-ti spui ca nu merita sa sufere? Iti pare rau ca vor suferi ei, sau iti pare rau de momentele in care te-ai purtat urat desi nu ar fi trebuit, ai fost aspru desi tu erai cel vinovat, nu ai dat tot ce-ai avut ami bun, desi aveai posibilitatea? Sau te gandesti la tine si-ti spui ca n meriti sa fii privat de toate momentele frumoase pe care le-ai avut si le-ai fi putut avea...

Asta daca iubesti viata...daca nu, totul se simplifica: moartea vine ca o eliberare catre altceva, nu ca o privare de ceva ce ai fi putut avea...

E normal sa faci greseli si e normal sa vrei sa faci tampenii: e specific varstei, sta in caracteristica tineretii. Ar fi anost sa ne inchipuim o lume in care tinerii sunt rationali si ponderati, in care gandesc de doua ori inainte sa zica si de zece ori inainte sa faca (that would really slow us down...!). E firesc sa actionezi din impuls si sa te gandesti la consecinte abia tarziu dup-aia...

Totodata e firesc (sau ar trebui sa devina pentru unii) ca din greseli sa se invete: tampeniile se fac si ele cu masura, nu intotdeauna excesul aduce succesul, nu tot ce zboara se mamanca...

E grea trecerea de la adolescenta la maturitate, cu atat mai grea cu cat ai avut o adolescenta tumultoasa si din fericire frumoasa... E greu sa accepti ideea ca faptele tale nu te mai afecteaza strict pe tine, sau ca faptele tale de acum vor avea influenta asupra vietii tale in continuare. E dificil sa accepti ca prietenii se racesc, se indeparteaza, se pierd. E la fel de greu sa accepti ca iubitii inseala, mint si pleaca. E si mai greu de acceptat ideea ca bunicii mor si parintii imbatranesc...

E dificil si totusi nu imposibil sa cresti mare!

Viata e prea scurta ca sa ti-o petreci facand numai tampenii, visand, mintindu-i pe altii si mntindu-te pe tine...

Viata ta inseamna mai mult decat viata ta, e o parte din viata altora, asa cum si viata unora e o parte insemnata din propria-ti viata... Iesind brusc din viata unora s-ar putea sa lasi un gol prea mare ca sa mai fie vreodata acoperit, fie ca sunt cei care te-au crescut, cei cu care ai "adolescentizat", sau cei care doar te-au iubit.

Da, lumea e o jungla. Da, viata e de ... . Da, barbatii sunt ... si femeile ... . Dar ai de ales? Nu toti sunt asa... Tu insuti despre tine sustii ca nu esti asa. Newsflash: asa face si restul lumii...Invariabila e ca nu avem de ales. Traim unii cu altii, murim unii, traim...altii.

Viata e mult prea scurta ca sa o petreci facand doar lucruri din impuls, din lasitate, din nepasare sau constrans fiind; instinctele mai dau si gres, lasitatea poate fi invinsa daca te motivaza altceva suficient de mult, nepasarea cu siguranta ai s-o regreti ulterior cand si altii vor actiona din nepasare fata de tine, iar constrangerile de orice fel le poti rupe atunci cand te iubesti si te stimezi...

Alte concluzii ? Le trageti voi...

Se spune ca atunci cand mori, pret de cateva secunde, ti se desfasoara filmul propriei vietii prin fata ochilor...marile evenimente si cele mai intime detalii in numai cateva secunde...E o poveste frumoasa. De ce sa nu credem in ea? De ce sa nu traim fiecare zi asa cum ne dorim, ca la sfarsit sa nu avem regrete? De ce sa nu fim mandrii de propriul nostru film?
E un lucru minunat sa stii ca tu poti regiza cel mai bun film al tuturor timpurilor, sa stii ca ai fost cel mai bun regizor cunoscut vreodata...de catre tine. Important e ca tu insuti sa fii mandru de produsul final, intrucat iti apartine in totalitate!
Ce daca actorii nu sunt asa cum ti i-ai dorit? Muleaza-te pe ceea ce ai, gandeste-te la noi scenarii si poate vei fi uimit ca astfel ai obtinut ceva mai bun decat sperai initial...
Ce daca decorul nu e cum sperai? Improvizeaza si adapteaza-ti scenariul... trebuie sa insemne ceva faptul ca imaginatia ti-e pusa la incercare...
Actorii intarzie sa apara? Poate s-a prabusit decorul in filmul lor si trebuie sa faca putina ordine inainte de a veni sa joace pt tine... Cine stie? Poate trebuie doar sa-ti exersezi rabdarea...

Numai gandul ca as putea la sfarsit sa-mi revad prietenii, sa-i vad in numai cateva clipe cum au crescut, cum s-au schimbat...sa-mi vad parintii din nou tineri, fara griji, fara riduri...sa-i vad imbatranind frumos, treptat...Totul ca intr-un film pe fast forward... sa stiu ca am posibilitatea sa le revad tutror zambele si clipele de bucurie, sa stiu ca pentru un moment pot sa le fiu din nou aproape prietenilor mei in clipele grele...
...numai imaginandu-mi asta si-mi doresc sa fiu SINGURUL si CEL MAI BUN regizor al vietii mele !

o recomandare in tema : http://www.youtube.com/watch?v=xfq_A8nXMsQ